Au strabatut mii de kilometri pentru a ajunge acasa, au salvat vieti omenesti, au luptat in razboaie si au fost medaliati, au fost in cosmos, au facut politica alaturi de celebrii lor stapani, au oferit dragoste, prietenie si loialitate. Fara a pune conditii, fara a sta pe ganduri. Pentru ei si pentru actele lor eroice, s-au ridicat, peste tot in lume, zeci de monumente.
Din antichitate si pana in zilele noastre, cainele a fost martor la unele dintre cele mai importante evenimente din istorie. Labutele lui au lasat amprente in amintirea oamenilor, fie ca vorbim despre Egiptul sau China antica, despre Primul Razboi Mondial sau despre perioada contemporana.
Balto - eroul din Alaska
Cel mai celebru eveniment din istoria utilizarii saniilor trase de caini in Alaska a fost in 1925 "drumul (cursa) serului spre Nome", cunoscut ca "Great Race of Mercy" (Marea Cursa de Caritate). O epidemie de difterie fatala a amenintat asezarea Nome, fiind afectati in mod special copiii indienilor Inuiti care nu aveau imunitate la "boala omului alb". Cea mai apropiata localitate unde se afla in cantitate suficienta serul antidot era Anchorage. Fiindca cele doua avioane disponibile pentru transport erau demontate si niciodata nu au fost folosite iarna din cauza riscului de prabusire, guvernatorul a aprobat o alta ruta. Cilindrul cu 9 kg de ser a fost trimis cu trenul 480 km de la Seward la Nenana, de unde, in 27 ianuarie, imediat dupa miezul noptii, a fost preluat de primul dintre cei 22 de bastinasi-musheri si mai mult de 100 de caini care au transportat coletul 1085 km de la Nenana la Nome. Saniile trase de caini au transportat coletul in stafeta, timp de 5 zile si jumatate. Printre eroii cursei se afla Leonard Seppala si cainele-lider Togo (cu varsta de aproape 12 ani), care au parcurs cea mai periculoasa parte a traseului si au transportat serul pe o distanta mai mare decat celelalte echipe (418 km prin furtuna si peste gheata care se crapa imediat ce sania trecea), si Gunnar Kaasen si cainele-lider Balto, cei care au ajuns la Nome in 2 februarie la 5,30 dimineata. Cainelui Balto i s-a ridicat o statuie in Parcul Central din New York in 1925, devenind una dintre cele mai populare atractii turistice.
Cainii de sanie au ajutat faimosi exploratori ca Byrd, Peary, Amundson si Steger sa-si atinga telurile polare si sa deschida spre civilizatie regiunile inzapezite.
Primii caini folositi pentru tragerea saniilor au fost Malamutii de Alaska, despre care se spune ca sunt "obtinuti" din lupi de catre indienii din tribul Mahlemiut, fiind una dintre cele mai vechi rase cunoscute.
Cainii de rasa Husky Siberian au fost introdusi in curse la inceputul secolului 20, fiind alesi cei rezistenti, dar la competitiile moderne cu sanii trase de caini sunt preferati cei din rasele incrucisate de husky crescuti pentru viteza, cu picioare solide, rezistenti si care au dorinta de a alerga. Cainii pentru cursele lungi cantaresc 20-25 kg, iar cei pentru sprint pe distante scurte au cu 2-5 kg mai putin, dar cei mai buni concurenti ai ambelor tipuri pot fi folositi alternativ.
Cainii de curse sunt adevarati atleti, intretinuti in buna conditie sportiva. Antrenamentele incep de regula la inceputul toamnei si se intensifica iarna; cand nu este zapada se folosesc alte vehicule pe roti (cart, triciclu). Echipele competitive parcurg cam 3000 km inainte de a participa la o cursa pe distanta lunga.
Din 1974 cainii sunt identificati prin implantarea de microcipuri si sunt examinati de medicul veterinar inainte de startul in cursa, fiind interzisa administrarea la de steroizi, stimulente etc. pentru sporirea performantei.
Povestea lui Balto si a echipei lui nu a fost prea vesela, din pacate.
Sol Lesser, producator de filme de la Hollywood, l-a adus pe Balto si pe ceilalti caini din echipaj la Los Angeles pentru a face un film de 30 de minute, apoi au fost vanduti unui producator de filme muzicale, necunoscut. Doi ani mai tarziu Balto si faimosii lui prieteni n-au mai fost o atractie, lumea ii uitase pe "eroii din Alaska". George Kimble, un om de afaceri din Cleveland, care se afla in vizita in Los Angeles, l-a descoperit pe Balto si pe ceilalti sase companioni ai sai expusi pentru 10 centi intr-un muzeu mic, bolnavi si tinuti in conditii improprii. El cunostea povestea lor si a fost socat de starea degradanta in care se aflau. A reusit sa faca o intelegere cu cei care tineau cainii: pentru 2000 de dolari ar fi putut sa-i ia de acolo si sa-i duca in Cleveland, dar aceasta suma trebuia sa o dea in timp de doua saptamani! Atunci a inceput cursa pentru salvarea lui Balto: o campanie nationala pentru donatii. Raspunsul a fost exploziv: multi copii adunau maruntis, postasii, hotelurile, oamenii obisnuiti au contribuit ca in numai 10 zile sa adune suma pentru eliberarea cainilor. In 19 martie 1927, Balto si ceilalti sase companioni au fost adusi la Cleveland, fiind primiti ca adevarati eroi, apoi au fost lasati la gradina zoologica din localitate pentru restul vietii (se spune ca chiar in prima zi au avut vreo 15000 de vizitatori).
Balto a murit in 14 martie 1933, la varsta de 11 ani. Corpul sau a fost imbalsamat si se afla in Muzeul din Cleveland, in memoria eroicei curse impotriva mortii. Nu se stie sigur carei rase nordice i-a apartinut Balto, unii spun ca a fost un Malamut de Alaska, altii ca era Husky Siberian, iar cei mai multi afirma ca era rezultatul incrucisarii Malamutului de Alaska cu lupul.
Sergentul american Stubby
Stubby a fost cel mai decorat caine al Primului Razboi Mondial si singurul din istorie care a fost avansat la gradul de sergent. In anul 1917, John Conroy, soldat in armata americana, a gasit intamplator, in campusul Universitatii Yale, un caine ce parea a fi din rasa Pit Bull. L-a luat din mila si l-a invatat sa marsaluiasca alaturi de ceilalti soldati si chiar sa salute in pozitie regulamentara de drepti. Cand unitatea lui Conroy a fost trimisa sa lupte in Franta, Stubby a fost strecurat clandestin de catre soldatii americani la bordul navei "SS Minnesota". Astfel, a ajuns sa serveasca infanteriei 102, Divizia de Yankei. A luptat in transeele din Franta, timp de 18 luni, si a participat la 4 ofensive militare si 17 batalii. In aprilie 1918, in timpul atacului de cucerire al unui oras din regiunea Lorraine, Stubby a fost ranit de o grenada aruncata de trupele germane in retragere. Dupa ce si-a revenit din convalescenta, curajosul caine s-a intors la lupta.
Stubby invatase sa detecteze gazele otravitoare si isi avertiza la timp unitatea de astfel de atacuri. Localiza cu usurinta orice soldat ranit si il tara pana la un adapost. Datorita auzului sau deosebit, detecta primul atacurile de artilerie cu obuze si-si alarma imediat "fratii de arme". El singur a reusit chiar sa prinda un spion german. Intr-o zi, statea de paza, ca de obicei, cand a auzit un zgomot suspect din spatele unor tufisuri. S-a dus vigilent sa investigheze zona si, intr-adevar, a gasit acolo un soldat ce nu parea sa fie de-al lui. Neamtul a luat-o la fuga si Stubby a inteles imediat cu cine are de-a face, l-a fugarit, l-a prins de pantaloni si l-a doborat. A inceput sa latre insistent catre camarazii sai, care au aparut in scurt timp. Cand au vazut neamtul capturat de Stubby, toti au inceput sa aplaude si sa-l aclame pe bravul caine. Asa a ajuns Stubby sergent in armata americana si a fost decorat cu peste 10 medalii. Singurul caine sergent din istorie. In memoria lui, s-a ridicat o statuie, iar pe placa sa funerara sta scris: "Cainele-erou al Primului Razboi Mondial, Sergentul Stubby".
Malcik - paznicul de la metrou
Cand iesi din statia de metrou Mendeleev, din Moscova, vei intalni o statuie neobisnuita: un caine maidanez sculptat in bronz. Monumentul, intitulat "Compasiune", simbolizeaza respectul si mila pentru orice fiinta vie. Cainele imortalizat in bronz a fost victima cruzimii umane.
S-a intamplat in ajunul sarbatorilor de iarna, in 2001. O poveste aparent banala: un caine maidanez a fost ucis de o tanara. Pe strazile Moscovei, ca si pe cele ale oraselor din Romania, patruleaza sute de caini fara stapan. Multi dintre ei, dupa perioade lungi de infometare, se transforma in adevarate animale salbatice. Ataca in grupuri organizate, terorizand la propriu oamenii. Problema este delicata si controversata. Dar eroul povestii ce urmeaza a fost cu totul nevinovat.
Malcik era un caine bland, ce se pripasise langa statia de metrou din capitala rusa. Era foarte jovial, cu un farmec aparte si foarte devotat. A fost rapid "adoptat" de gardienii de la metrou si "inrolat" in randurile lor. De multe ori, facea servicii de paza si pentru doamnele din cartier, insotindu-le politicos, dupa caderea serii, catre casa. Nu era deloc agresiv, isi cunostea locul si isi indeplinea constiincios atributiile de serviciu: alunga de langa statie betivii, cersetorii si toti cainii maidanezi. Nu sarea niciodata la "cainii insotiti de stapan", doar scotea un latrat demn, semnalandu-si prezenta.
Timp de cinci ani, Malcik a trait la metrou o viata linistita si placuta. Pana intr-o seara de iarna, cand Iulia Romanov, o tanara de 22 de ani, impreuna cu cainele ei, un Bull Terrier fioros, se indrepta catre casa, prin fata statiei Mendeleev. Malcik dormea, lafaindu-se la locul lui, la cativa metri de paznicii metroului. Trecand pe langa el, tanara si-a asmutit, fara nici un motiv, cainele impotriva linistitului Malcik. Apoi a scos din poseta un cutit de bucatarie si l-a injunghiat. Fara mila. De sase ori. Malcik a murit cateva minute mai tarziu, in bratele unuia dintre paznici. La interogatoriul ce a urmat, Iulia Romanov a declarat cu un aer triumfator: "Mi-am aparat copilul (Bull Terrierul) de fiara aceea. Pentru el, fac moarte de om, ce conteaza o javra!". Ulterior, s-a descoperit ca tanara avea o lunga istorie de violente impotriva animalelor si fusese sub tratament psihiatric.
In 2007, Malcik s-a intors la locul lui, la metrou. Statuia sa in marime naturala strajuieste intrarea statiei Mendeleev, asa cum a facut Malcik, timp de cinci ani.
Bobby - Impreuna si dupa moarte
La jumatatea secolului al XIX-lea, John Gray, un gradinar, impreuna cu familia lui, a sosit in actuala capitala a Scotiei, in cautare de lucru. Vremea era cumplit de rece, pamantul inghetat, astfel ca slujbele legate de gradinarit nu prea erau disponibile. Totusi, la putin timp, el a reusit sa se angajeze in cadrul politiei orasului, ca jandarm de strada. Conditia principala era sa fie insotit de un caine, astfel ca John a cumparat un terrier si l-a numit Bobby. La vremea accea, Bobby era porecla pentru orice jandarm de strada. Timp de doi ani, cei doi au fost nedespartiti, patruland strazile si asigurand linistea orasului Edinburgh. Din nefericire, John Gray s-a imbolnavit de tuberculoza galopanta si in cateva luni a murit. El a fost inmormantat in cimitirul din curtea Bisericii Greyfriars.
Ingrijitorii cimitirului Greyfriars incercasera de mai multe ori sa-l goneasca pe bietul caine, dar, in final, s-au dat batuti in fata caracterului hotarat al lui Bobby. In 1867, la noua ani de la moartea lui John Gray,s-a dat o lege conform careia orice caine trebuia sa fie inregistrat de un stapan, altfel era omorat. Bobby se gasea intr-o situatie aparent fara iesire. Dar Sir William Chambers, primarul din Edinburgh, l-a salvat, platindu-i autorizatia de caine cu stapan si inregistrandu-l sub numele de "Greyfriars Bobby".
Locuitorii orasului l-au ingrijit pe credinciosul Bobby timp de 14 ani, cat a vegheat mormantul stapanului sau. Acolo a si murit, in 1872, si tot acolo a fost ingropat, iar peste cativa ani, la intrarea in cimitir, i s-a ridicat o statuie. Pe piatra funerara a cainelui sta scris: "Greyfriars Bobby - mort la 14 Ianuarie 1872, la varsta de 16 ani. Fie ca loialitatea si devotamentul lui sa fie o lectie pentru noi toti!".
Fala este numele celui mai vestit caine de la Casa Alba. Terrierul scotian i-a stat alaturi presedintelui Franklin Roosevelt intre 1940 si 1945, cei doi fiind nedespartiti. Practic, Fala devenise parte din imaginea publica a Presedintelui. A fost martor, in 1941, la semnarea Cartei atlantice, dintre Roosevelt si Churchill, a fost in vizita la Presedintele Mexicului si a participat la Acordul secret de la Quebec, organizat in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial.
Fala primea cate un os in fiecare dimineata, adus pe tavita de argint cu care se servea micul dejun presedintilor. Primea si o cina consistenta, in fiecare seara. Dar, ca orice catel, in timpul zilei, cat stapanul era ocupat cu treburile politice, Fala cersea la intrarea in bucatarie. Era atat de simpatic catelusul negru terrier, incat toti angajatii il hraneau. Astfel ca in scurt timp sarmanul Fala s-a imbolnavit si a ajuns la spital. Descoperind ca toata lumea la Casa Alba ii oferea cu generozitate gustari, presedintele a emis un ordin intern sever: "Fala nu va primi nici macar o firimitura de la nimeni, decat de la Presedinte".
Terrierul Fala a ramas in istoria Americii prin discursul Presedintelui Roosevelt din campania electorala din 1944, numit si "Discursul Fala". In acelasi an, Fala si Roosevelt fusesera impreuna intr-o vacanta in insulele Aleutine, din preajma statului Alaska. Oponentii sai politici, republicanii, raspandisera zvonul ca Fala fusese uitat pe insula si ca presedintele cheltuise cateva milioane de dolari din banii contribuabililor pentru recuperarea pretiosului caine. Presedintele a raspuns printr-un discurs tinut in fata sindicalistilor republicani, aparandu-si terrierul: "Acesti lideri republicani nu s-au multumit cu atacurile asupra familiei mele, a mea, a sotiei si a baietilor. Nu, ei acum il vorbesc de rau si pe micutul meu caine, Fala. Eu si familia mea nu le-am luat-o in nume de rau, dar Fala, da. Fala este un caine scotish-terrier si sufletul lui de scotian nu a indurat o asemenea insulta. De cand a auzit acuzele, parca nu mai e acelasi. Am inghitit fel de fel de jigniri, insa acum nu mai pot indura. Am dreptul sa ma ridic si sa resping asemenea acuzatii calomnioase, in apararea dragului meu prieten!". Aceste cateva fraze au constituit momentul de varf al discursului, cotat a fi unul de succes, si care se pare ca l-a ajutat pe Roosevelt sa castige alegerile prezidentiale.In 1945, presedintele Roosevelt a murit si Fala a asistat la ceremoniile de inmormantare, alaturi de intreaga familie. A trait apoi in compania doamnei Roosevelt, insa nu s-a readaptat niciodata la traiul monoton al vaduvei presedintelui. Isi astepta zilnic stapanul, la usa cabinetului in care acesta obisnuise sa-si petreaca dupa-amiezile, iar cand auzea sirenele politiei sarea, crezand ca s-a intors. Fala a murit sapte ani mai tarziu si a fost inmormantat alaturi de stapanul sau, in gradina de trandafiri de la Springwood, din New York. In Washington s-a ridicat o statuie care il infatiseaza pe Roosevelt alaturi de Fala, cel mai iubit animal de companie de la Casa Alba.
Numele Laika (in traducere libera "Ham-ham") este unul dintre cele mai populare ale secolului XX. Catelusa a parasit Pamantul pe data de 3 noiembrie 1957, imbarcata in naveta spatiala sovietica Sputnik II, si nu s-a mai intors niciodata. Atat ea, cat si alti cativa caini maidanezi, atent selectionati de pe strazile Moscovei, au fost propulsati in spatiu, pentru a testa efectele mediului cosmic asupra fiintelor vii. Satelitul Sputnik II era dotat cu apa, mancare si oxigen, dar nu a fost niciodata proiectat pentru a se intoarce pe Pamant. Astfel, catelusa Laika a fost de la bun inceput sacrificata; soarta ei fiind pecetluita in capsula navei Sputnik. Pentru acest zbor, Laika s-a antrenat luni in sir. Capsula navei avea doar 80 de centimetri, astfel ca bietul patruped trebuia sa se adapteze la o asemenea "inchisoare". Laika a fost tinuta succesiv in custi a caror marime era micsorata treptat. Acest antrenament, in ritm nemilos de accelerat, i-a provocat o deteriorare a starii generale de sanatate. De asemenea, ea trebuia sa se obisnuiasca si cu salopeta de cosmonaut, care era prinsa cu bretele de peretii interiori ai capsulei.
_141x150.jpg){kind=spacer}